Opera Națională București – ce este acolo (1)

Totul a început cu numirea domnului Răzvan Dincă în postul de Director General, în urma unui concurs, bineînțeles. Domnul Dincă a inițiat unirea Operei cu Opereta (chiar dacă Opera nu este Operetă), ceea ce a dus, în fapt, la suprimarea în totalitate a spectacolelor acesteia din urmă. Dar multe din posturi (nu știu dacă chiar toate) s-au dublat.

Domnul Dincă, sub imperiul perfecțiunii în artă, a invitat la București cei mai buni balerini. Chiar dacă denumirea teatrului al cărui director era dl. Dincă se numea Opera Națională București, domnia sa a acordat prioritate baletului. Poate că era mai simplu, poate că după ce baletul va fi ajuns la acea perfecțiune visată de domnia sa, urma să se ocupe și de Operă. Domnul care a fost adus să revigoreze baletul este celebrul, de acum, Johan Kobborg. Dânsul trebuia să se fi ocupat de coordonarea baletului (există un contract de antrepriză, vag formulat). În aceeași perioadă exista deja un coordonator de balet. Suplimentar, dl. Kobborg a primit un titlu inexistent: cel de director artistic de balet. Acest titlu și această funcție nu există la Opera Națională București. Există funcția de director artistic, cel care are în coordonarea sa activitățile artistice ale teatrului de operă. În general, acest director artistic este numit dintre dirijori din mai multe motive. Pe timpul mandatului domnului Dincă, acest post a fost lăsat vacant.

Suplimentar, dl. Dincă a început un șantier în cadrul Operei. În cazul în care nu știți, șantierele în teatre nu pot funcționa decât pe timp de vară, între stagiuni, pentru că, apoi, trebuie primiți spectatorii și nu pot fi primiți într-un șantier, nu-i așa? La Opera Națională București se poate. Personalul Operei era înștiințat de faptul că muncea într-un șantier. Opera, ca instituție, primise acceptul din partea managerului de șantier, să facă spectacole acolo. (știu că sună aiurea, dar așa e).

Ideea domnului Dincă era de a face „opera ca business”. Le pun între ghilimele pentru că sunt cuvintele domniele sale. Altfel spus, teatrul de operă să se autofinanțeze integral (eventual, să facă și profit!). Să vă dau, așadar, câteva cifre (publice):

În 2009, ONB avea o subvenție de 34.958.000 lei și venituri proprii de 3.078.550. Acest lucru înseamnă un total de 38.036.550 lei. Suma spectatorilor a fost de 127.711 persoane, ceea ce înseamnă 297,83 lei / spectator (destul de mult să plătești 300 de lei un bilet de la operă, nu-i așa?)

În 2013, ONB avea o subvenție de 68.117.000 (cu 94% mai mult decât anterior, puțin sub dublu, dar avea și Opereta, da?) Venituri proprii, în schimb, sunt doar 2.685.000 (datorită scăderii numărului de spectacole la Operă și eliminarea aproape integral a spectacolelor Operetei). Totalul înseamnă 70.804.013 lei. În 2013 au fost 92.887 spectatori (din același motiv enunțat mai sus). Valoarea pe spectator este de 762,26 lei, de 2,55 ori mai mult ca în 2009.

Cred că cifrele sunt mai mult decât concludente referitor la „opera ca business”. Opera este un lux scump (extrem de scump) și trebuie finanțat pentru că altfel aproape nimeni nu și-l poate permite.

Despre teatru de proiecte vs. teatru de repertoriu în continuare

1 Comment

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: