Opera Națională București – ce este acolo (2)

Continuare din articolul anterior

Am arătat deja că „Opera ca business” nu este posibil (cel puțin deocamdată).

Teatrele (de operă sau dramatice) pot fi teatre de repertoriu sau teatre de proiect. Le explicăm pe ambele.

La extrem vorbind, teatrul de repertoriu este acel teatru care-și crează o „zestre” (alt cuvânt mai bun nu găsesc) artistică de-a lungul anilor sau zecilor de ani, care se joacă perioade îndelungate (spre exemplu, la Staatsoper Wien, unde am lucrat anul trecut, Madama Buterfly este același spectacol din 1955, fiind unul din cele mai vechi spectacole). Astfel de teatre au personal artistic și personal administrativ angajat, produc spectacole pe care le prezintă o lungă perioadă de timp și pe măsură ce apar spectacole noi se înlocuiesc cele vechi care se pot vinde altor teatre (sau se pot casa dacă nu le vrea nimeni). Avantajul unui asemenea teatru este că poate prezenta permanent spectacole datorită zestrei pe care și-a creat-o; costurile sunt scăzute (atât cât poate avea un teatru de operă costuri scăzute, un teatru de operă este un lux scump). Datorită acestor două avantaje, orașele care au un singur teatru de un fel (exemplu București, unde există un singur teatru de operă) preferă să aibă teatre de repertoriu – spectatorii nu au de unde alege spectacole și teatrul unic trebuie să asigure oferta culturală de operă. Suplimentar, datorită optimizării costurilor, statul sau orașul pot subvenționa acel teatru (eficiența folosirii banilor publici, care, în ultima vreme  a ajuns o glumă). Departe ideea că un teatru de repertoriu este un teatru prost.

Teatrul de proiecte este acel teatru care, din când în când, produce câte o lucrare excepțională din toate punctele de vedere: cea mai bună orchestră, cea mai bună regie & scenografie, cei mai buni soliști, cei mai buni dirijori, etc. Aceste teatre vor percepe tarife pe bilete pe măsura excepționalității lor. Proiectele sunt prezentate de câteva ori (oamenii excepționali nu sunt disponibili permanent, sunt ceruți și în alte părți), se înregistrează CD-uri și DVD-uri, apoi se renunță la proiect (care se vinde sau se casează) pentru că se pregătește alt proiect. Riscurile financiare pe care și le asumă un asemenea teatru sunt enorme pentru că investițiile sunt foarte mari și dacă este o producție proastă (sau controversată), aceste sume nu se recuperează. De asemenea și oferta culturală este prezentată sincopat, iar asta (alături de sumele necesare) este al doilea motiv pentru care nu ar trebui să fie finanțate din bani publici (pentru că publicul nu are acces permanent la teatru).

Sigur, poate exista și un fel de mixtură între cele două, anume teatre care au zestre culturală puternică și care, din când în când, realizează și spectacole de excepție față de repertoriu, spectacole de proiect (așa cum este direcția spre care se îndreaptă Opera Națională Română din Cluj Napoca – scuzată să-mi fie această referință personală)

Vedeți, așadar, că ceea ce dorea dl. Dincă, un fel de teatru de proiect pe bani publici cu staruri angajate permanent, din care să facă business, nu prea este posibil.

Ce s-a întâmplat din momentul în care a venit Tiberiu Soare la ONB este aici.

2 Comments

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: