Scopul esential al calculaţiei costurilor este determinarea costului unitar (costul pe bucată al produsului sau serviciului oferit) şi împărţirea costului unitar în cost fix şi cost variabil.

Aceste două elemente ale costului (fix şi variabil) sunt elemente care nu apar în contabilitatea financiară, dar care sunt necesare pentru a determina un comportament economic raţional al întreprinderii pe piaţă.

Exemplu: unul dintre participanţii de la seminarul de Controlling şi Calculatia Costurilor era director şi manager al unei firme de construcţii. Firma domniei sale participa la diverse licitaţii publice (organizate de diverse instituţii finanţate cu bani publici – primării, spitale, şcoli, etc.) care doreau să construiască sau să repare diverse obiective. Factorul decisiv, de foarte multe ori, la asemenea licitaţii este preţul. Cel care oferă preţul cel mai scăzut pentru lucrarea conform cerinţelor organizatorului licitaţiei, câstigă contractul. Problema clientului meu era că el nu ştia dacă oferă preţul cel mai scăzut în condiţii economice pentru firma sa (adică pretul acoperă TOATE costurile) sau nu. Această informaţie o obţinea la sfârşitul anului, când compara veniturile cu cheltuielile. Pe parcursul anului opera într-o beznă deplină.

Pentru a determina costul fix si variabil al unui produs sau serviciu se folosesc o serie de metode, mai simple sau mai complicate, în functie de firma care ofera serviciul sau produsul respectiv: pot fi calcule simple de adunare si împartire, sau sisteme complicate de calculatie de costuri: realizarea, în cadrul firmei de centre de costuri (principale si auxiliare), repartizarea anumitor costuri direct pe produsul final si repartizarea altor costuri, cu ajutorul unor chei de repartizare, prin centrele de cost, ulterior fiind repartizate pe produsul final.

În principiu, toate sistemele de calculaţie de costuri au aproximativ aceiaşi paşi principali:

  1. extragerea din cheltuielile din contabilitate a costurilor economice (acele costuri care determină performanţa economică)
  2. identificarea şi stabilirea de centre de cost în cadrul firmei. Centrele de cost pot fi principale (cele care participă direct şi nemijlocit la actul de producţie) şi auxiliare (cele care oferă suport pentru primele)
  3. repartizarea costurilor economice pe centrele de cost identificate anterior, pe baza unor chei de repartizare (fiecare cost după altă cheie) judicios alese
  4. repartizarea centrelor de cost auxiliare asupra centrelor de cost principale după anumite chei de repartizare, la fel de judicios alese, obţinându-se, astfel, o valoare pentru fiecare centru de cost principal
  5. identificarea tuturor produselor standard, a celor compuse şi a comenzilor produse şi livrate de întreprindere
  6. repartizarea valorii centrelor de cost principale asupra produselor, după anumite chei relevante (inanspruchname – germ.) şi împărţind la cantitatea totală de produse standard sau comenzi, obţinem costul unitar.
  7. costurile fixe se repartizează asupra produselor după anumite chei relevante şi se adună la costul obţionut anterior. (pentru stablirea costurilor fixe se mai poate utiliza metoda geometrică – se crează o simulare pentru organizaţia client care nu produce nimic şi se consideră că ceea ce rămâne sunt costurile fixe, iar inclusv pentru metoda geometrică sunt două metode: metoda matematică şi metoda statistică).

Se obţin, astfel, costurile unitare în împărţirea fix – variabil.

Sistemele de calculatie de costuri pot servi atât firmelor care ofera un singur produs (firme de constructii, al caror produs final este o bucata de spital, sau o bucata de scoala, sau o bucata de pod), cât si firmelor care ofera produse individuale pentru fiecare client (firme de software, spre exemplu), cât si firmelor care ofera sute de produse în fiecare zi (firmele care produc conserve de câteva zeci de tipuri, spre exemplu).

Prin planificarea costurilor si urmarirea permanenta a costurilor realizate si compararea lor cu cele planificate, calculatia costurilor se constituie într-un instrument esential pentru controlling, în special pentru controllingul operativ.

Următorul pas este de a calcula contribuţia de acoperire pe fiecare produs şi pe fiecare client. Aflăm, în acest fel, cât ne aduce un produs şi cât ne aduce fiecare client, putând apoi să identificăm locurile unde trebuie să intensificăm efortul de marketing, sau de producţie, sau renunţarea (tragică) la un anumit produs.

Managementul costurilor este un element separat de calculatia costurilor. Simpla calculatie ne ofera o imagine a elementelor care compun costul unui servicu sau produs. Managementul costurilor porneste de la calculatie, de la aceasta imagine si porneste sa inoveze, prin anumite metode, în scopul scaderii componentelor de cost si a maximizarii profitului unitar.

Indicatori din controllingul operativ si calculatia costurilor

Controllingul operativ înseamna compararea permanenta dintre realizat si planificat. Aceasta comparare înseamna ca trebuie sa existe niste elemente de comparat, care, obligatoriu, trebuie sa fie cuantificabile. Aceste elemente se numesc indicatori (germ. Kennzahlen) . În acest articol voi prezenta numai anumiti indicatori, cei care sunt utili pentru a determina un comportament economic rational ai unei întreprinderi:

  1. Contributia de acoperire (germ. Deckungsbeitrag) este unul dintre indicatorii esentiali din controlling, definit matematic ca fiind diferenta dintre pret si costuri variabile (costurile variabile fiind unul dintre elementele care nu apar în contabilitate). Contributia de acoperire este extrem de utila în decizii de tipul „producem si vindem / nu producem”. Luarea unei decizii de a produce si a vinde fara a cunoaste contributia de acoperire înseamna operarea în bezna, pe pipaite. O decizie eronata de a produce si a vinde fara a cunoaste contributia de acoperire, si alocarea unor sume de bani ca urmare a acestei decizii poate duce la decizii catrastofale în cazul unei întreprinderi. De asemenea, cunoasterea contributiei de acoperire ne poate arata de ce anumite produse au o influenta pozitiva asupra întreprinderii si de cele altele au o influenta negativa sau catastrofala.
  2. Fluxul de numerar (engl. cash flow) este unul dintre indicatorii care ne arata starea de sanatate a întreprinderii. Întreprinderea traieste atât timp cât platile în numerar sunt mai mici decât încasarile. În momentul în care aceasta balanta se modifica (chiar daca întreprinderea are înca puterea de a face plati), atunci trebuie urgent luate masuri de corectare.
  3. Efectul de levier (sau dimpotriva, efectul de maciuca) arata în ce masura îndatorarea sau plata datoriilor (schimbarea de orice fel a structurii pasivului) are un efect benefic sau nociv asupra performantei economice a întreprinderii. Evident, acest efect se va calcula înainte de a face orice fel de datorii noi sau înainte de decizia de a achiza datoriile înainte de termen. Calcularea ulterioara nu mai are rost.
  4. Venitul net actualizat total este un indicator care arata starea de sanatate a unei investitii. Cu ajutorul acestui indicator putem decide daca o investitie este realizabila sau nu, sau putem dintre mai multe oportunitati de investitii.
  5. Rata interna de rentabilitate este un indicator tipic pentru investitii care arata profitabilitatea unei investitii. Evident, cu ajutorul ei putem alege dintre mai multe investitii care au alti indicatori similari, sau incomparabili. Rata interna de renabilitate, ca si venitul net actualizat total sunt strând legati de evolutia economiilor în care se face investitie, cât si de evolutia ramurii economice în care firma opereaza.

Bibliografie şi surse de informare

  1. Wirschaftsförderungsinstitut, WIFI, Wien – Seminar de Controlling operativ şi managementul costurilor
  2. Management Akademie Wien – Curs de Managementul Costurilor
  3. Pernsteiner / Andeßner – Finanzmanagement
  4. Haberstock – Kostenrechnung
  5. Wöche / Bilstein – Unternehmensfinanzierung

Lasă un răspuns

%d blogeri au apreciat: